A murit Gheorghe Dinica!

“M-am suit pe scena şi parcă eram acolo de când lumea” – spunea marele actor Gheorghe Dinică. Acum va juca pe scena îngerilor. Moartea lui a răsunat şi în străinătate. Ziarul New York Times notează “Şi-a încântat publicul interpretând diferite tipologii de personaje, de la politicieni depravaţi până la ţigani lipsiţi de scrupule, în zeci de piese de teatru şi filme”.
Maestrul s-a stins din viată marţi, 10 noiembrie 2009 la Spitalul Floreasca din Bucureşti, în urma unui stop cardiac. Actorul a fost supus luni noaptea unei intervenţii chirurgicale de urgenţă sub anestezie generală. După operaţie starea pacientului a fost în continuare extrem de gravă şi marţi la ora 13:00 Gheorghe Dinică a încetat din viată.
Maestrul Dinică va fi înmormântat pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu. Dumnezeu sa-l odihnească!

Ultima moda: prostia!

Caţi dintre voi, băieţii, nu aţi fluierat sau nu aţi vociferat în prezenţa unei fete îmbracate mult prea sumar pentru un sezon rece crezand astfel ca va arătaţi masculinitatea? Trăim într-o lume în care artificialul reprezintă naturalul, a “fetelor-barbie” a căror raţiune e mult prea anesteziată de botox şi a băieţilor ultra feminini interesati de fond de ten si fixativ. E o eră în care să fi piţipoanca e la modă. O era în care decolteul adanc pare că a prins grai iar un posterior bombat substituie inteligenţa.
Acum o fată de 14 ani e “divă” iar celelate din jurul ei sunt “ajutoarele de divă”, băieţei care nu au terminat înca clasa a 8-a şi se cred gangsteri doar pentru că ascultă o piesă hip-hop fară sa aibă idee despre acestă cultura şi care vorbesc despre cum e sa fi gangster şi culmea vorbesc despre asta cu atata sigurantă încat ajungem să credem că s-au nascut cu arma în mana dreaptă şi cu trabucul în cea stangă. Iar ele, zeiţele, divele, se cred unice dar toate sunt la fel: de plastic. E ca şi cum ne-am uita la filmele americane cu adolescenti unde “the queen” e aceaşi barbie artificială. Cred ca mai toate fetele au avut în copilărie o barbie şi cu toate stim ca barbie e frumoasă, are părul lung şi un corp perfect dar mai ştim şi că barbie nu vobeşte, nu plange, nu doarme, nu suferă, nu simte şi nu gandeşte pentru că pană la urmă barbie e facută din plastic iar sub părul lung nu se află decat un cap de cauciuc care e gol pentru că barbie nu are nevoie de creier ci doar de frumuseţe.
Constat cu dezgust că prostia se vinde. Majoritatea emisiunilor promovează nonvalori, oameni pentru care limba romană reprezintă încă o necunoscută iar acordul subiectului cu predicatul nu reprezintă decat notiuni vagi din acele carţi plictisitoare de gramatică. O expresie ca „noi este” e acceptata pentru că „ei apare la televizor şi e vedete”. Constat cu dezgust că tratam prostia ca pe o avuţie natională inalienabilă care se extinde din ce în ce mai mult ca o molimă. Abstract vorbind e asemanatoare cu o boală incurabilă: nu există tratament. Iar aceste copile, divele de azi sunt pipţipoancele de maine pentru care cultura nu prezintă interes şi care vor privi decenţa, bunul simţ şi respectul de sine ca pe o ciudăţenie pentru că în lumea în care ele trăiesc e roz şi acolo sunt adulate de oameni care sunt interesaţi doar de superficial. Ele nu vor avea capaciatea de a vedea şi altceva în afară de această culoare. „Ochelarii de cal” nu le vor permite.

de Anca Elena Todor

Si animalele au suflet…

Nu sunt necesare statistici pentru contabilizarea cruzimii oamenilor fata de animale. In fiecare ora un animal e lasat sa moara de foame sau e chinuit pentru placerea unei minti bolnave. In fiecare ora un caine sau o pisica zace lovit de o masina pe autostrada sau moare pentru testarea unui nou produs din industria cosmentica.
De-a lungul istoriei, cainele a fost considerat cel mai bun prieten al omului, pisica era venerata in Egipt si caii erau apreciati drept animale nobile. In prezent acest principii s-au risipit si au ramas doar o amintire. In prezent oameni considera ca un caine legat si lasat sa moara de foame reprezinta arta, o pisica lovita reprezinta forta celui care e incapabil sa isi exprime frustrarile, iar un cal ajunge orb pentru faptul ca stapanul sau considera ca are drept de viata si de moarte asupra lui.

Desi am intrat in Uniunea Europeana, cu ultimul tren ce-i drept, nu am adoptat decat unele aspecte, benefice doar unora dintre semenii nostri. Inca nu avem o politie a animlalelor, iar cei care comit abuzuri impotriva lor se plimba nestingheriti.. Ma intreb cand se va lua atitudine? Ce se asteapta? Cand se va intelege ca un animal are nevoie de protectie?

“Animalele impart cu noi privilegiul de a avea suflet”, spunea Pitagora. Fara a intra in analize complexe imi permit sa contrazic matematicianul citat – oamenii nu mai au suflet. Cati dintre cei din jurul nostru nu au cerut nimic in schimbul unui serviciu? Cati au facut un favor cuiva fara un interes? Acum pun acelesi intrebari in cazul unui animal. Situatia s-a schimbat radical si atunci ma intreb cum putem afirma ca omul mai are suflet?

Am auzit de multe ori replica “animalele nu gandesc; animalele nu-si dau seama”. Credem sau nu, gandesc si simt, plang, se bucura si se salveaza unul pe celalalt. Un exemplu de acest gen il intalnim in cazul cainelui lovit pe autostrada de o masina si salvat de acolo, nu de un om, ci de un alt caine. urmariti acest clip: si veti vedea un exemplu demn de urmat pentru ca fie ca acceptam sau nu, animalele au devenit mai umane decat noi.

de Anca Elena Todor

S-a stins o legenda!

Timpul s-a oprit pentru el dar si pentru noi, cei care am dansat pe “Thriller”, am lacrimat ascultand piesa “You are not alone” si am crezut in “Heal the world”. Michael Jackson a trecut in nefiinta in 25 iunie 2009 la varsta de 50 de ani.
Pentru fani, aceste momente sunt de cosmar. Noi am crescut cu muzica lui. O parte din copilaria mea a murit odata cu el. As fi putut sa imi imaginez muzica fara orice alt cantaret dar nu si fara Michael. El era regele si nu il va egala nimeni. E tipul de om care se naste o singura data. E tipul de artist care canta live la fel ca in studio. Nu avea nevoie de modelari ale vocii. Imi amintesc perfect cand am primit albumul “Thriller”. L-am ascultat zile in sir si incercam sa dansez ca MJ. Nu mi-a iesit nici atunci si nici acum nu sunt mai norocoasa.
Desi nu am fost fana inraita, moartea lui Jacko m-a lasat fara cuvinte si m-am alaturat si eu celor care au aprins o lumanare in amintirea lui.
Pentru cei care i-au fost fani dar si pentru cei care l-au respectat si apreciat, Michael va ramane mereu viu prin muzica lui. Va ramane vesnic prin noi.
Odihneasca-se in pace!

Comori pe drum de munte

Într-o lume industrializată şi grăbită, ocupată mai tot timpul, îşi duce existenţa de veacuri, un colţ de natură, sculptat în munţi cu iz de trecut şi acompaniat de râul Strei, satul Petros din judeţul Hunedoara. Valea Streiului, străbătută de râul Strei pe o distanţă de 40 km, de o frumuseţe metaforică, găzduieşte acest sat de munte. Satul este la nord de munţii Şureanu de unde izvorăşte Streiul şi este unul dintre puţinele sate româneşti existente încă din perioada lui Iancu de Hunedoara. A fost amintit pentru prima dată în documentele medievale din 1407 sub denumirea de Pytrus când este dăruit pentru merite militare cnezilor din Densuş.
Drumul pietruit, formaţiunile stâncoase şi puritatea acestor locuri ne trimit cu gândul la un poem de Coşbuc. „Momârlanii”, localnicii acestor locuri vorbesc cu mândrie despre „ edenul din Carpaţi” şi despre punctele turistice cunoscute de puţină lume şi neapreciate de ceilalţi la adevărata lor valoare.

Oameni, locuri şi obiceiuri

Iarna, satul este un tablou de vis. Streiul care capătă pe maluri un strat de gheaţă şi uliţele înzăpezite, fac un adevărat spectacol al naturii.
Obiceiul de Crăciun, „piţărăii” reprezintă colindatul din ziua de ajun a Crăciunului, a celor mai autentice colinde, acestea nemaifiind întâlnite în alte zone ale ţării. Se colindă din casă în casă, în alai însoţit de fluier şi strigături. În alai sunt oameni de toate vârstele, aproape tot satul, care colindă conduşi de un grup de 15 – 20 de colindători. În acest grup, cel cu fluierul este conducătorul şi la intrarea în „ocolul” ( curtea ) casei , salută gazda şi întreabă după obicei :

„ Bună ziua lui Ajun, bună ziua lui Ajun!
Crească grâul cât casa şi pita cât masa
Stăpânii să trăiască şi să le stăpânească.
Ce ne daţi de-a lucra?
O vraniţă de-a îngrădi,
Nişte scaune de-a tomni,
Un pleoat de-a hârbui,
O punte de-a ciopli,
Nişte coteţe de-a râni
Sau o colindă de-a mânui?
Ei colindă în casă, în ocol sau în şură în funcţie de răspunsul gazdei. Drumul dintre case este presărat de „cimilituri” ( strigături) laice specifice zonei cum ar fi:

„ Piţărăii codrului, piţărăii codrului,
Nu vă dară-ţi somnului
Că somnu-i înşelătoriu
Şi voi sunteţi călătoriu.
Că-ţi avea o cale lungă
Şi-ţi găta banii din pungă!”

„ Fă-mă Doamne ce n-am fost
Pădurar şi şef de post
Pădurar la Scărişoara
Şef de post la Mărioara”
O dată ce am ieşit din iarnă, după ultimele ninsori, aici în luna martie, ne apropiem de o altă sărbătoare, sărbătoarea pascală. Înainte de ea, în postul Paştilor, un alt obicei prezent este strigarea peste sat în „ joi mari” care se desfăşoară în ajunul zilei de joi din săptămâna patimilor, seara, în jurul unui foc şi constă în satirizarea unor defecte de caracter ale unor persoane sau ale comunităţii prin cimilituri de pe o culme de deal.
În ajun de 1 Mai se prinde în poartă un vârf de mesteacăn verde. Explicaţia este legată de căutarea lui Iisus de către evrei care ştiau că-l vor găsi la o poartă cu nuia verde. Atunci toţi localnicii au pus nuia verde la poartă.
Din satul Petros, tot pe drumul pietruit ne îndreptăm spre Vale, de-a lungul Streiului. După numai caţiva km, intrăm într-un peisaj idilic cu formaţiuni muntoase care privesc nepăsător la noi, oamenii de rând. Ce le pasă lor ? Sunt acolo de secole şi au văzut atâtea… La numai 7 km de sat, răsare din pămant o stâncă de 200 m, Cleantul Lola, care poartă numele unei fete localnice care urmărită de turci în timpul unei invazii s-a aruncat de pe stâncă. În partea stângă la kilometrul 8, pâraul Şipot, cascadele lui trădând miracolul naturii, colţul de rai. Şipotul izvorăşte dintr-o stâncă care păstrează în interiorul ei peştera Tecuri, monument al naturii cu o serie de formaţiuni de o deosebită frumuseţe: stalacnite, stalagmite, perdele şi scurgeri de culoare roşiatică. Se află la o altitudine de 920 m şi se poate vizita după circa 3 ore de mers pe jos, pe poteci de munte. Localnicii o mai numesc şi „Gaura Boului”. Ajunşi la ea, se coboară pe o scară de 10 -15 m la baza căreia se găseşte o uşă de fier făcută de oameni pentru a proteja peştera de răuvoitori. O dată ce cheia s-a învârtit în broască şi lacătul şi-a pierdut autoritatea, pătrundem într-o cameră principală cu două bifurcaţii. În partea stângă, se poate pătrunde mai departe în peşteră putând admira frumuseţea ce se deschide. În partea dreaptă, o altă minune a naturii, un lac format din numeroase pârâuri din munte. La o înălţime de 920 m, în stâncă există un lac. De aici pleacă şi îşi face loc prin stâncă pârâul Şipot.
Nu foarte departe de aceste locuri, la aproximativ 12 km de satul Petros, în fiecare an, în prima sâmbătă din luna mai, momârlanii se adună pentru un alt obicei – „măsuratul oilor”, un ritual străvechi de sute de ani care precede trimiterea oilor la stânele din munţii Şureanu. Totul se petrece pe Valea Streiului într-o zonă numită Valea Rea pentru că este mai greu accesibilă dar, este de o frumuseţe rară. Mai toate familiile din Petros se adună pentru a duce la bun sfârşit operaţiunile în urma cărora se calculează câtă brânză va primi, în săptămânile următoare, fiecare proprietar de oi. Fiecare proprietar îşi mulge oile de faţă cu toată lumea. Apoi, şeful de stână măsoară în „vedre şi găleţi” cantitatea de lapte, cu ajutorul unui instrument numit „ţanc” – un băţ de lemn cu incrustaţii făcute egal, introdus într-o găleată cu o capacitate maximă de 11 vedre (14,3 litri), pusă pe o masă aşezată perfect orizontal. Următoarea măsurătoare se va face la stâna de sus, din Munţii Şureanu, în prima sâmbătă din luna iunie.
Dar oricât am încerca să ne desprindem de cotidian, realitatea ţine să ne demonstreze contrariul chiar şi în acest colţ de rai, prin cerinţele Uniunii Europene în materie de oierit. „Vor gresie şi faianţă sus la stâna din munte. Păi, să le care ei în spate, pe jos, două ceasuri, că noi ne descurcăm şi fără ele. Să ne mai lase ăştia cu bazaconiile lor, că brânza pe care o facem noi aici n-are absolut nimica rău”, spune Valeriu Sălăşan, în vârstă de 65 de ani, unul dintre pricipalii deţinători de oi din satul Petros.
Părăsind Valea cu regret în suflet pentru că timpul nu ne susţine în a explora lumea pitorească mai mult decât am văzut, trecem din nou prin satul Petros pe care îl lăsăm în urmă şi intrăm în comuna Baru, comună de care aparţine satul pe care abia l-am părăsit. Şi dacă ne rămâne timp, vom vizita în acestă comună, Biserica Pârveştilor, monument istoric construit în secolul al XVIII-lea despre care legenda spune că a fost construită de şapte haiduci care aveau gazdă la familia Pârvu. Biserica conţine o inscripţie datând din anul 1785.
Ar mai fi multe de văzut şi ne promitem să revenim altă dată pentru a descoperii şi alte obiceiuri şi tradiţii ale satului românesc.

de Anca Elena Todor

Vineri 13

Tipa întotdeauna daca ieşea cineva cu o găleata goala in fata lui. Unii îl considerau nebun. Alţii doar superstiţios. Mai grav era când era catalogat drept un nebun superstiţios.
Îl vedeam zilnic in fata blocului. Stătea singur, evitând orice discuţie amicala cu vecinii. Daca ploua isi lua întotdeauna o pelerine si pleca cu un buchet de flori la cimitir. Auzise de la cineva ca morţii te aud mai bine daca ploua. „Se spune ca-si bate dracu nevasta si aşa uita de suflete si ele vin atunci langa noi si ne asculta”, mi-a răspuns omul ciudat din fata mea. A fost prima data când mi-a vorbit. Poate pentru ca ii ieşisem in fata cu un bidon plin cu apa sau poate pentru ca i-am dat o cutie de chibrituri pentru lumânări. „Am venit la matusa mea. A murit săraca de tânăra…” Începusem sa explic ceva fara un fundament. In fond nu mă întrebase nimeni nimic. Nu a schiţat nici un gest. Eram convinsa ca si-a dat seama ca nu exista nici o matusa moarta si ca venisem acolo din curiozitatea care mă măcina de atâţia ani. Vroiam sa aflu cine e cu adevărat. I se spunea Generalul. Era un om înalt, solid si care impunea respect si o oarecare teama. Se auziseră multe povesti despre el; ca si-ar fi omorât nevasta si copilul intr-o criza de nebunie, ca ar fi făcut pact cu diavolul si ca ar face spiritism in cimitir. Tăcerea a fost spulberata când Generalul m-a întrebat ce caut acolo. Abia ii spusesem. Nu puteam da înapoi. Poate era un test. Am început din nou povestea cu matusa. „Matusa mea..”, replica mea mi-a fost tăiata brusc de întrebarea lui. „Unde e mormântul ?”, „Acolo!”, i-am răspuns arătând cu degetul in dreapta încercând sa ii evit privirea. Aveam o senzaţie stranie de teama amestecata cu emoţii. Mă privea din cap pana in picioare. II simţeam privirea ca un laser care îmi scana fiecare centimetru si îmi prezenta gândurile ca o carte deschisa. Privirea lui rece a schiţat un zâmbet. A fost prima data când l-am văzut zâmbind. „Înseamnă ca suntem rude. Acolo e îngropata bunica mea”. Avea umor. Cam negru ce-i drept. Un fel de umor englezesc cum l-ar numi unii. Ştiam ca m-a prins cu „mata-n sac” si ca totul era oricum compromis. Uimitor, omul care nu-mi răspundea pana acum la salut m-a invitat sa iau loc langa el pe băncuţa de langa doua morminte. Eram atât de uimita si de depăşita de situaţie incat nici nu am realizat ca m-am aşezat pe banca uda de ploaie. Era in toane bune. Pentru prima data mi-a dovedit ca avea maniere. Avea un deosebit mod de a lega cuvintele.
Mirosul de pamant ud îmi inunda narile si soarele de iulie isi făcea apariţia după norii deşi. O ploaie de vara făcuse posibila o conversaţie cu un om ursuz catalogat nebun.
După ce ne-am familiarizat am aflat ca fusese cândva general. O cariera impresionanta, un om calculat si foarte inteligent. Avea o memorie fantastica si un fin simt critic. Ii sclipeau ochii când povestea despre marşurile de defilare, despre uniforma care ii adusese cândva atâta glorie. Totul s-a curmat când l-am întrebat de şotia si de copilul lui. Au urmat câteva minute de linişte. Privirea lui era încruntata si respiraţia era grăbita. Daca nu se va enerva va plânge. Nu a făcut nici una nici alta. „Au murit ! I-am omorât! A fost un accident. Am intrat sub un tir. Eu am scăpat dar ei s-au dus. Ploua si era frig. Irina zăcea intr-o balta de sânge cu ochii deschişi. Păreau de sticla. Si Vladut…s-a dus si el tot atunci. Avea mânutele întinse si pumnii strânşi. In ochii lui se putea citi groaza si frica”.
Dintr-o data, omul din fata mea nu mai era Generalul. Era doar nea’ Ion. Un bătrân ursuz si trist. Toata frica pe care o simţisem pana atunci pentru el se transformase in mila. Acum nu era decât nea’ Ion, un fost general, un fost puscarias, un criminal.
„Alcoolul si viteza au fost de vina! Sau poate doar pentru ca era vineri 13! ”

de Anca Elena Todor

Capcanele adolescentei-intre vis si realitate

‘’La 17 ani am inceput sa o iau razna’’

Acestea sunt cuvintele Adelei, o fata de numai 18 ani, eleva la liceu, singura intr-un oras mare. Parintii au trimis-o la un liceu de prestigiu, destul de departe de casa. Adela e o fosta protituata care a trait o intreaga istorie intr-un an si jumatate. Cand a fost intrebata care a fost motivul pentru care a ajuns aici a spus ca nu mai avea nimic de pierdut, cel putin asa i se parea atunci.
Totul a inceput de la anturaj. Facea parte din grupul celor mai populare fete din liceu. Intre timp s-au imprietenit cu un alt grup de fete printre care se afla si „o dama de companie”; ”La inceput mi s-a parut palpitant si interesant sa discut despre sex, subiecutul care devenise no.1 pentru mine in acea perioada, cu o profesionista. Ajunsesem sa ies cu Alina din ce in ce mai des. Vorbeam cu ea ceea ce nu puteam discuta cu prietenele mele. Eram sigura ca numai ea ma poate intelege si tocmai ea a fost cea care m-a impins la o viata care m-a distrus din punct de vedere moral”. Parea ca are o viata perfecta pana cand Alina i-a propus Adelei meseria pe care ea o practica de sase ani. „La inceput am fost socata si am hotarat sa rup legatura cu Alina dar peste cateva zile dupa o cearta ingrozitoare cu parintii, intr-un moment de furie, am sunat-o si am acceptat. Cred ca incercam sa demonstrez parintilor ca ma pot descurca si fara ei”. Urmatoarea dimineata isi amintea fiecare detaliu dar curios era faptul ca ca nu avea nici un sentiment de vinovatie. Inainte credea ca femeile fac asta doar pentru bani sau silite dar acum vazuse ca nu era asa. Putea sa zica da sau nu, nimeni nu o obliga sa accepte ceva.
Incepuse sa castige din ce in ce mai multi bani. Parintii nu stiau nimic. Aproape ca renuntase la scoala dar nimic nu o facea sa renunte la ceea ce numea acum, meseria ei. Dupa cateva luni au aparut primele probleme. „Dureri cumplite, febra. Dupa ce am fost la medic am aflat ca aveam gonoree, o boala cu transmitere sexuala pe care o luasem de la unul din clientii mei. Nici macar nu stiam de la care. Medicul a spus ca sunt norocoasa ca am venit la timp si intradevar dupa o saptamana tratamentul prescris de medic si-a facut efectul.
Dar nici asta nu a oprit-o pe Adela. A continuat inca un an pana intr-o seara care a marcat-o pe Adela. Se simtea foarte slabita si a hotarat sa mearga acasa desi acceptase deja un client. „Am incercat sa ii explic ca mi-e rau si nu sunt in stare de nimic. I-am dat chiar si banii inapoi, bani pe care ii luam intotdeauna in avans, dar repeta obsesiv ca platise pentru mine. Devenisem deja o marfa. Am vrut sa plec dar barbatul m-a prins intr-un mod foarte violent de mana. Am incept sa ma zbat si atunci a inceput sa ma bata cu bestialitate”. Cand era mai mult moarta decat vie a violat-o si a lasat-o in starda. Peste cateva ore a reusit sa se ridice si si a mers acasa. Se simtea groaznic, ii era sila de ea si isi ura corpul. De disperare a inceput sa consume din ce in ce mai mult alcool. “Nu mai vroiam sa traiesc si aveam impresia ca tot ceea ce ma mai putea consola era alcoolul”. Timp de o luna si jumatate, si-a inecat amarul in sticle de vin si coniac, pana intr-o noapte. ”M-am trezit cu niste crampe cumplite in stomac. M-am ridicat din pat si dar durerile au devent mai puternice. Atunci am vazut patul plin de sange ca si tricoul meu. Nu intelegeam ce se intampla. Cand am ajuns la spital am aflat ca am avut un avort spontan. Purtasem in pantece rezultatul unui viol. Cu toate ca eram constienta ca era mai bine asa pentru ca oricum nu imi doaream copilul am inceput sa plang dupa fiinta pe care o purtasem in mine o luna si jumatate si pe care o omorasem. Ma simteam o criminala”.

„Am hotarat sa ma schimb”

Abia dupa un an si jumatate, dupa avortul care i-a schimbat viata, Adela a hotarat sa renunte. ”La 18 ani avusesem deja o boala cu transmitere sexuala, un avort si trecusem printr-un viol. Trebuia sa fac ceva in sfarsit pentru mine. Trebuia sa ma gandesc in sfarsit la deminitatea mea si am hotarat sa ma schimb”. Au trecut trei ani de atunci si Adela a renascut, si-a reluat scoala si acum are o viata obisnuita, simpla si e in sfarsit linistita.
Alina practica si acum prostitutia si declara ca e multumita si nimic nu ar face-o sa renunte. ”Adela nu s-a descurcat niciodata in aceasta meserie, nu stiu pentru ce am incercat sa o introduc si pe ea oricum nu era facuta pentru asta. In fine….nu regret nimic din tot ce am facut”.
In momentul de fata existe o multime de fete care practica aceasta meserie. Dezavantajele nelegalizarii prostitutiei sunt destul de clar prezentate mai sus. Este oricum un fenomen care nu poate fi stopat si probabil prin legalizarea acestui proiect se vor reduce abuzurile la care sunt supuse prostituatele.
Pe baza unor chestionare, noua din zece persoane sunt de acord cu legalizarea prostitutiei. Majoritatea considera ca unul din factorii dezvoltarii prostitutiei ar fi nivelul scazut de trai, dar se poate oberva din exemplul Adelei ca nu intotdeauna banii sunt principalul motiv. Un avantaj ar fi reducerea bolilor cu transmitere sexuala, prostituatele vor fi supuse la controale medicale periodice.
Din punct de vedere legal, legalizarea prostitutiei ar aduce noi venituri la buget. Tot aici se poate vorbi si de o diminuare a retelelor de crima organizata. Exista totusi si dezavantaje: cresterea numarului de divorturi iar indicele natalitatii va scadea.
Din punct de vedere religios, prostitutia e asociata cu un tip de sclavagism modern. Biserica nu accepta asa ceva. Prostitutia e considerata ca o crima impotriva umanitatii iar legalizarea acesteia ca un atentat grav asupra populatiei si asupra demnitatii femeii.
Ramane sa ne intrebam daca societatea romaneasaca e suficient de dechisa sa lase la o parte falsa pudoare si sa accepte existenta unei realitati in ceea ce priveste prostitutia.

de Anca Elena Todor

Despre literatura cu Viorel Marineasa

Literatura reprezinta o parte din viata noastra. Viorel Marineasa reprezinta unul dintre oamenii de litere din Romania. Scriitor cunoscut si apreciat de critici, Viorel Marineasa vorbeste despre activitatea sa ca scriitor.

Anca Elena Todor : Atat poezia cat si proza inainte de 89 erau foarte controlate. Majoriatea trebuiau mascate si ascunse. Ati simtit vreodata nevoia sa va razvratiti impotriva sistemului pentru faptul ca nu puteati exprima in scris decat mascat ceea ce doreati cu adevarat sa scrieti ?

Viorel Marineasa : Da pentru ca s-a intampat in 89 in Timisoara. Ne-am razvratit impotriva sistemului pe fata. Dar revolta incepuse de mult. In literatura s-a realizat prin ceea ce se numeste un “limbaj exotic”. Revolta propriu zisa a existat in decembrie, dar a inceput cu cateva luni inainte. Lumea nu se gandea decat cum se poate scape de ceausism.

Anca Elena Todor : Ca mai toti iubitorii de literatura, ati avut un scriitor sau un poet pe care l-ati admirat. Ati simtit vreodata sau vi s-a reprosat ca in anumite aspecte ale scrierii l-ati imita?

Viorel Marineasa : Nu mi s-a reprosat. Cei care au citit ce am scris, au vazut originalitatea. Machere partiale exista. O buna lectie de literatura am luat de la Sorin Titel, din Timisoara, stabilit acum in Bucuresti.

Anca Elena Todor : Ce va inspira sa scrieti? Ati scris vreodata din deceptie, deziluzie sau diferite alte stari?

Viorel Marineasa : Asta se mai intampla in cazul poeziei. Pentru proza trebuie construit un univers rational. Construiesti ceva si nu poti sa deviezi de la plan tradat de arhitectura virtuala. Cand scri proza si cand te gandesti la proza scurta vrei ca ceea ce scri sa fie cunoscut ca atare. In roman planul acesta nu doar mental ci si scris. El se deosebeste, se modifica pe masura ce scri. Dar iti fixezi niste repere, cum va fi si ce va fi. Fixezi puncte modale de care agati proza.

Anca Elena Todor : Cum ati fost privit de criticii bucuresteni ca scriitor banatean? A fost asta o amprenta negativa?

Viorel Marineasa : Laudat de critici. Au perceput bine aceasta scriere exotica. Cristian Moraru vorbea de un macondo banatean. Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter, cat si multi alti critici nu numai din Bucuresti au privit bine scriierile mele. Mai nou exista niste critici care spun ca autorii din 80 sunt autorii previzibilului.

Anca Elena Todor : Puteti sa faceti o comparatie intre postura de scriitor si cea de profesor? Credeti ca postura de cadru didactic va poate influenta ca scriitor?

Viorel Marineasa : Postura de profesor te face sa nu mai scri cu lunile. Traiesti fragmentat. Pentru a scrie proza iti trebuie timp. In timpul anului scriu mai mult proza scurta si aricole. Proiectele mari le aman pentru vacante si in vacante ma apuca uneori o lene cumplita. Deci e mult mai dificil sa ai proiecte mari in timpul anului.

de Anca Elena Todor

Discutii cu Marcel Tolcea

Un scriitor cunoscut, membu al Scriitorilor din Romania, profesor al Universiatii de Vest din Timisoara, dezvaluie o parte din gandurile sale in cateva randuri. Stam de vorba cu domnul Marcel Tolcea.

Anca Elena Todor : Scrieti poezie de mult timp. Ati simtit o oarecare diferenta intre poezia dinainte de 89 si cea de acum?

Marcel Tolcea : Da…Nu neaparat in favoarea poeziei de acum pentru ca e o poezie, cea de acum care nu asteapta sa se decanteze. Intotdeauna cand scrii sub presiune si in asteptare adica ceea ce iese uneori poate sa fie mult mai bun. Dupa 2000 a avut loc o adevarata hemoragie de poeti. Noroc ca a aparut internetul si oamenii nu mai vor sa-si tipareasca pe hartie poeziile. Sunt mii de volume de poezie care sunt cretine, n-ar fi putut sa vada lumina tiparului dar e preferabil un asemenea lucru, inainte de 89 era enorm de greu sa publici.

Anca Elena Todor : Sunteti un scriitor destul de cunoscut. Presupun ca exista o apartenenta la anumite sociatati profesionale de prestigiu din tara si din strainatate. Care este acea aparteneta?

Marcel Tolcea : Sunt membru al Scriitorilor din Romania din 1990. Atata tot! Alte asociatii nu sunt importante pentru mine. In lumea scriitorilor poti sa faci parte din multe asemenea grupari.

Anca Elena Todor : Aveti numeroase poezii dedicate bicicletei Van Gogh. Care a fost motivul pentru care ati folosit-o in poeziile dvs?

Marcel Tolcea : Am un volum intreg! Ele sunt reunite intr-un volum. L-am inceput in 1976 si dupa aceea l-am publicat in diverse alcatuiri de poezie prin volume, in antologia lui Musina. L-am scos in 98 cand am mai adaugat inca vreo douasprezece sau paisprezece chestii si l-am editat tarziu in 1998.

Anca Elena Todor : Printre publicatile dumneavoastra se numara si “Manualul de agatat femei”. Ce v-a determinat sa-l scrieti?

Marcel Tolcea : Nu e o publicatie, e un articol. Mircea Dinescu a venit la Timisoara cand am implinit 50 de ani de activitate scriitoriceasca aici in Banat si a propus un titlu de revista “Plai cu boi” si atunci ca sa ne batem joc de ceea ce se cheama partea asta legata de nuduri, de femei am zis ca pot sa fac un manual de agatat femei care e inventat, cu autori care nici nu exista. Dar eu primeam zeci si sute de mail-uri in care diversi chiar credeau ca e pe bune.

Anca Elena Todor : De ce considerati femeia vitamina F a inteligentei unui barbat?

Marcel Tolcea : Pentru ca de fiecare data cand e o femeie frumoasa de fata un barbat este mult mai inteligent si vrea sa arate cat e de inteligent e el si vrea sa iasa in evidenta. Din pricina asta.

Anca Elena Todor : Din punct de vedere afectiv, ce va da mai multa satisfactie: postura de director al muzeului de arta sau cea de profesor?

Marcel Tolcea : Sunt lucruri care nu se pot compara. Eu tin cel mai mult la meseria de profesor. Ca dovada ca nu mi-am adus cartea de munca aici la muzeu dar meseria de director, nu e o meserie…postura de director al Muzeului de Arta are foarte multe lucruri placute. Esti in lumea frumosului, a artei, o lume care e altfel decat cea din jurul nostru.

Anca Elena Todor : In scris se pun foarte multe sentimente. Care ar fi acele sentimente care v-au influentat sa scrieti? Adica, ati scris vreodata din dorinta de evadare din rutina?

Marcel Tolcea : Nu! Din dorinta de a spune ceva. Simteam ca am de spus ceva care merita sa fie impartasit cuiva.

de Anca Elena Todor

O uşa care schimbă destine

E o zi caldă de aprilie. Poate mult prea caldă pentru perioada aceasta, dar cu toate astea, ei sunt încă în camerele de detenţie. Ei sunt cei care „ plătesc”, cei care au greşit. Ei sunt deţinuţii de la penitenciarul „Popa Şapcă” din Timişoara. Sunt 170 de deţinuţi, fiecare cu povestea lui. Unii sunt nevinovaţi, alţii doar se consideră nevinovaţi, alţii admit greşeala şi au curajul răspunderii.
„Dincolo de gratii” – o revistă lunară a penitenciarului, scrisă chiar de ei, care scoate la iveală „binele” din fiecare, latura umană dar şi frustările deopotrivă.
Aici se încearcă cu tot dinadinsul o reabilitare a lor, orientându-i spre alte domenii şi încurajându-i să-şi descopere noi talente. „Organizăm concursuri internaţionale de desen, grafică, sculptură chiar şi de literatură între deţinuţi” – ne spune Daniela Crînguşi, una dintre persoanele care se ocupă cu îndrumarea şi educarea lor, educare care se realizează într-o sală asemănătoare celor din şcola primară, doar că băncile clasice cu locul special pentru ghiozdan şi scaunele lipite de spătar au fost înlocuite cu mese lăcuite în culoare naturală şi scaune de birou. Bine iluminată, în faţa „clasei” în locul catedrei este un podium şi un scaun. În spate, într-un dulăpior, „stau cuminţi” nişte produse lucrate manual. Într-o clasă, ar părea a fi operele unor copii făcute la ora de lucru manual, doar că le trădează detaliile. Sunt făcute tot de copii, copii mai mari, deţinuţi care au scos la iveală în acele momente „sufletul de copil”. Pentru câteva ore în care lucrau minuţios la opera lor, au fost din nou copii. Ei nu iau note nici „foarte bine”, nu dau examene scrise, îl dau pe cel al vieţii.
Dincolo de ziduri este o altă lume. Dincolo de agitaţia din oraş, este un alt oraş, o comunitate care poartă „litera stacojie” şi tânjesc după trecut. Au aici şi o biserică , doar că multora le este greu să intre în ea. Se simt mult prea vinovaţi. Unii dintre ei lucrează pentru penitenciar, câştigă bani dar nu pentru ieşit la suc sau într-un club, ci pentru mulţumirea de sine. Vor să se simtă ca „afară”. Imită.
Unii au păcate mai mici, alţii, păcate mai mari. Aşa este cazul a doi tineri, Cristian şi George. Cristian a fost închis la 25 de ani. Acum are 29 de ani şi se pregăteşte să iasă. Mai are doar câteva zile. În Vinerea mare a Învierii Domnului va fi acasă. Şi-a piedut 4 ani din viaţă pentru o greşeală. Verdictul dat l-a făcut să pară un om periculos şi violent: „lovituri cauzatoare de moarte”. La auzul acestor cuvinte, ne temem şi ne ferim. Poartă stigmatul vinovăţiei. Acest verdict a fost dat în urma unei lovituri aplicate unui necunoscut într-o altercaţie dintr-o discotecă. „Noi eram mai mulţi, ei la fel şi din păcate, eu dintre toţi, l-am lovit mai tare pe unul. Nu am avut niciodată intenţia de a-l lovi aşa, dar asta se mai întâmplă într-o bătaie”. Cristian este un tânăr care avea planuri, vise, dar care au fost năruite. Acum nu mai are decât un singur ţel, acela de a nu se mai întoarce aici. A greşit şi poartă în suflet un sentiment de vinovăţie. Speră ca într-o zi să poată duce o viaţă normală deşi este conştient că va fi greu. Lumea se va feri de el, are un dosar penal cu un verdict care îl face să pară un om de temut. Deşi nu va avea uniforma de puşcăriaş, mereu va avea un număr „scris” pe spate.
Spre deosebire de el, George, a fost închis pentru proxenetism. Avea doar 23 de ani, abia se căsătorise şi soţia aştepta un copil. Până aici, pare un tablou de familie. E pictat în culori vii. Păcat că nimeni nu a observat şi colţul din dreapta al tabloului. Culorile erau cam şterse. Oricine ar crede „aşa a gândit artistul”. În acel colţ era reprezentată meseria lui – proxenet. Acum tabloul şi-a pierdut vitalitatea, este şters. Soţia a divorţat şi fetiţa nu şi-a mai văzut-o de când era mică. Acum George are 29 de ani. A ispăşit 6 ani din pedeapsă. A fost condamnat la 9 ani dar pentru bună purtare, i s-a redus din pedeapsă. Mai are câteva luni. Speră să-şi vadă fetiţa deşi este conştient că nu-l va recunoaşte. Acum tabloul lui este gri : este singur, are un copil care nu îi spune „tată” şi este legat de un dosar penal.
Ar mai fi multe de discutat şi multe întrebări de pus dar se anunţă ora mesei şi „ora adevărului” a luat sfârşit. În timp ce ei se pregătesc de masă, mă îndrept spre ieşire. Păşesc din nou pe culoarul rece şi anost. Ajung la o uşă de fier care se deschide. Întorc privirea şi îi văd cum se uită la uşă tânjind după libertate. Pentru câteva minute uşa care delimitează „cele două lumi” este deschisă. În urma mea se închide şi se aude un zgomot surd de yală. E încuiată. Nu-i mai văd dar acum pot să descriu tabloul sumbru din sufletul lor : o uşă care schimbă destine.
Cu cât mă îndepărtez mai mult de penitenciar, apreciez ce înseamnă libertatea. „ Nimic nu se compară cu libertatea” – mi-a spus Cristian la despărţire şi cred că ştie mai bine ca oricine.

de Anca Elena Todor